Cornel Păunescu – Fata pădurii

Fata pădurii este carte de povești despre viața tinerilor în timpul comunismului și despre tranziția spre capitalism, când are loc maturizarea lor

Viața și memoriile unui Cavaler al „Crucii de Fier”

Săptămâna aceasta, va avea loc lansarea cărții „Cruciada Diviziei de Cremene. Cu tricolorul în Caucaz: viaţa şi memoriile generalului Ioan Dumitrache, Cavaler al „Crucii de Fier”, de Florian Bichir. Evenimentul va avea loc miercuri, 17 octombrie 2018, ora 15.00, la Cercul Militar Naţional, Galeria Artelor. Cartea prezintă activitatea și memoriile generalului Ion Dumitrache, cel ce a condus unitățile Armatei române care au atins cel mai estic punct al celui de-al doilea război mondial, ajungând până aproape de Cecenia. La eveniment vor lua cuvântul Adrian Pandea, directorul Editurii Militare, conf. univ. dr. Constantin Buchet, președinte CNSAS, col. prof. univ. dr. Dorel Bușe, Universitatea Națională de Apărare „Carol I”. Florian Bichir este un istoric și jurnalist român. Doctor în Științe politice și în Teologie, este cercetător științific al Academiei Române, Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană-Iaşi și lect. univ. dr. la Universitatea Națională de Apărare „Carol...

Maidanele lumii. De la criză la efect

Mişcările de stradă au o vechime de mai bine de jumătate de secol. Când opozanţii anumitor regimuri politice nu reuşeau să doboare, prin mijloace parlamentare puterea aleasă, chemau oamenii în stradă. După ani de la desfăşurarea evenimentelor, concluzia analiştilor e că anarhia a slăbit puterea politică, a destabilizat economiile ţărilor în care se desfăşurau acţiuni de durată, dar a condus la apariţia unor noi formaţiuni politice cu o nouă agendă: anti-creştină, transgender, pro-climat, împotriva liberalismului clasic, cu inspiraţie din învăţăturile Şcolii de la Frankfurt. Unele sunt de extrema stângă, altele de extrema dreaptă, neexistând o linie clară de demarcaţie ideologică. O constantă rămâne: agresivitatea. Protestele studenţilor din 1968 au dus la cea mai mare victorie electorală a dreptei gaulliste Franţa – 1968. În februarie 1968 comuniştii şi socialiştii francezi au format o alianţă pentru dărâmarea de la putere a lui Charles de Gaulle şi a partidului său de dreapta. La 22 martie, 150 de studenți, porecliţi lefetişti, au ocupat clădirea administrativă a Universităţii Paris din Nanterre, un orăşel din suburbia capitalei Franţei, pe motiv că politicul şi birocraţia controlează finanţarea universităţii. Conducerea a chemat Poliţia. Studenţii au plecat paşnic. Peste o săptămâna au fost judecaţi de comisia disciplinară. Pumnul ridicat, simbol al revoluţiei Protestele au continuat. Autorităţile au închis Sorbona. Zeci de mii de studenţi, purtând cărticele roşii cu învăţăturile lui Mao şi cu pumnul mâinii stângi ridicat, au mărşăluit pe străzile bătrânului oraş. Manifestanţii s-au bătut cu organele de ordine, când au vrut să traverseze podul peste Sena. Au urmat sute de arestări. Guvernul George Pompidou i-a eliberat. Acţiunile de protest au culminat în zilele următoare cu declanşarea grevei generale a muncitorilor. Oferta de creştere salarială cu 10% a fost respinsă de liderii sindicali. François Mitterrand, liderul Federaţiei Democraţilor şi a Stângii Socialiste, a anunţat sfârşitul Republicii. În ziua de 30 mai, 500.000 de protestatari au mărşăluit cântând...

Basarabia și ce trei Gheorghe

De Pandelica Radeș În august 1916, după doi ani de neutralitate, România a intrat în Primul Război Mondial. Condiţia pusă de Regina Maria, pentru intrarea în război, era Reîntregirea Neamului Românesc prin readucerea la Patria Mamă a teritoriilor pierdute: Basarabia, partea de nord a Bucovinei şi Transilvania. Se face mobilizarea generală a armatei române prin ordin dat, concomitent trăgându-se, noaptea, clopotele în sate. Producându-se o panică mare prin această măsură, s-a hotărât să nu se mai repede niciodată această experienţă, pentru niciun eveniment. Atunci au plecat pe front bărbaţi valizi printre care s-a numărat şi bunicul meu Gheorghe Rudeanu, zis Iorgu. Rămăsese acasă trei fetiţe, băiatul lui a cărui nume era tot Gheorghe şi bunica Ilinca. Profund întristată, la plecare, bunica şi-a condus soţul, pe o cărăruie ce traversa pădurea. Ea ducea în braţe pe micul Gheorghe, iar de mână pe fata cea mai mică, Domnica, ce avea cam trei ani. La despărţire, Iorgu a rugat-o pe Ilinca, în cazul în care nu se va mai întoarce să nu dea copiii la orfelinat, ci să-i crească ea cum o putea. Mărturisirea unei orfane Când în Ţară-a fost război, Povesteşte fata – Clopotele-n sat la noi Au chemat armata.   Toţi plecat-au la război Şi-a plecat şi tata! Era miercuri, poate joi, Nu ştiu, bine, data.   Când, la oaste, el s-a dus Şi n-avea să vină, Mama, care l-a condus, Mă ducea de mână.   Şi de-atunci nu l-am văzu Până-n ziua asta, Noi, cei mici, mari ne-am făcut, Aşteptând pe tata.     Când la şcoală am purces Ca un elev nou, Atunci am înţeles Că tata-i erou.   A căzut lângă Hotin El, suflet ca para! Că-l ochi suflet hain Fiindcă-întregea Ţara!   Fata care-a povestit A ajuns bunică, Pân`, din viaţă, s-a sfârşit, Ea mi-a fost mămică.   Bunicul nu s-a mai întors, dar bunica a...

Mihai Eminescu era incomod pentru Puterile Centrale

Motto „Treptat ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informaţii oficiale ori oficioase ale vremii. Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al căutătorului de Absolut! Căci pentru el, nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat, cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice.” Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un şablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă, neadaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun, bolnav de sifilis şi alcoolic. Istoria sa reală este însă cu totul alta. Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate excepţională, bine ancorat în realitatea socială şi mai ales politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un ziarist de excepţie, un vizionar, un reformator. Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept „naţionalişti”. Mulţi au renunţat la valorile şi principiile lor pentru a fi scoşi de pe lista proscrişilor. Eminescu nu a acceptat să facă niciun fel de compromisuri, şi de aceea era cel mai periculos dintre ei. El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate în afara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari. „Mai potoliţi-l pe Eminescu!” „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”Acesta este mesajul pe care francmasonul şi junimistul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, francmasonul şi...

Pentru o catedră Mihai Eminescu

Un drum început şi neterminat de vrednici înaintaşi este o datorie morală pentru cei care vor veni pe acest drum, drumul cunoaşterii lui Eminescu. Nicolae Iorga istoric de o dimensiune universală, Pompiliu Constantinescu critic literar şi estet cultural de o mare luciditate, Constantin Noica gânditor profund român, aceşti mari români au în comun voinţa de  a fonda o catedră Mihai Eminescu. De ce ne trebuie o catedră Mihai Eminescu? Mihai Eminescu a fost o personalitate culturală complexă, poet, prozator, dramaturg, eseist, cronicar literar şi dramatic, ziarist şi pamfletar, romancier şi cugetător filosofic.Este considerat cel mai mare scriitor român din toate timpurile dar şi cel mai mare poet pe care l-a dat pământul acestui neam. Datoria noastră nu este în a-i ridica ode, laude, statui. Datoria noastră este de a-l înţelege, de a-l reprepzenta corect, lucid. Ideile sale sunt marcate de genialitate, dar pentru a-l înţelege mai bine trebuie să-l studiem şi mai ales să-i înţelegem opera. Dumitru S. Panaitescu(Perpessicius) şi-a jertfit viaţa şi lumina ochilor dându-ne ediţia defintivă a operei eminesciene, monumentala Eminesciana în XVII volume, ediţia Perpessicius. George Călinescu ne-a dat cea mai interesantă biografie a poetului scriind Viaţa lui Mihai Eminescu. Continuându-şi munca de arheolog în personalitatea şi  opera poetului prin descifrarea operei sale în cinci volume de critică, Călinescu este singurul critic care a încercat să explice binomul om-operă. Toate acestea sunt prea puţine pentru a ne forma o părere exactă despre poet.Manuscrisele sale sunt pline de idei, frânturi de versuri şi fraze,  semn al unei frământări geniale a minţii şi a unei voinţe supraomeneşti a inimii. Atacurile de care Eminescu are parte în ziua de azi pot fi explicate prin vorba marelui nostru poet Tudor Arghezi, cine nu-l respectă azi pe Eminescu dă dovadă de imbecilitate. Mihai Eminescu nu trebuie nici adulat,  lauda sterilă nu ajută la nimic, dar nici ponegrit trebuie înţeles la monumentala...